Întrebarea eternă

În această carte,Mircea Cărtărescu îşi propune să răspundă la eterna întrebare ce se află constant pe buzele tuturor de când vedem lumina zilei până ce gustăm ţărâna mormântului: „De ce continuăm să iubim creaturile zăpăcite,complicate şi ilogice pe care le numim femei?”
Cartea în discuţie este o culegere formată din douăzeci şi unu de scurte povestiri,majoritatea autobiografice,care au ca subiect diferite femei,tinere sau bătrâne,amuzante sau posace,excentrice sau conformiste,dar pasionate de iubire,în toate formele acesteia. Autorul prezintă femeia universală aşa cum este ea,un simplu om.
Spre surprinderea mea,am rămas profund impresionată de opera lui Cărtărescu,deoarece  mă aşteptam la o altă carte sexistă scrisă de un autor misogin,care priveşte femeile ca pe obiecte frumoase fără suflet. Însă cartea este scrisă sincer şi fără multe înflorituri,prezentând îmbinarea armonioasă a celor două laturi ale femeii – cea senzuală,mitică,cu cea comună,umană.
Ca oricărui cititor,anumite detalii mi s-au imprimăt în minte mai puternic decât altele,nu pentru că au o semnificaţie deosebită,ci pentru că,probabil,mă identific cu ele,cu femeile şi situaţiile prin care au trecut acestea. Spre exemplu,pot reproduce cuvânt cu cuvânt pasajele unde este descrisă rochia albastră a Annei Karenina sau brăţara cu briliante a doamnei T,însă nu-mi pot aminti cum îi cheamă pe amanţii lor. Este natural,memoria reţine ceea ce ne-a stârnit o emoţie puternică,creierul nostru selectează ceea ce este important pentru noi.
Povestirea care m-a marcat cel mai mult din cartea scrisă de Mircea Cărtărescu se intitulează Diavolul de hârtie şi,cu acordul dumneavoastră,am să spun câteva cuvinte despre ea.
O scriere nostalgică,complet diferită de surorile ei din volum,aceasta relatează povestea lui Victor şi a lui Ingrid,prieteni,colegi şi amanţi. La vârsta de şaisprezece ani,Victor poartă pentru Ingrid o dragoste tânără,afectuoasă şi timidă,neafectată încă de greutăţile vieţii. El îi oferă drăcuşori pliaţi din hârtie,iar ea râde cu poftă de fiecare dată.
Dar,ca toate lucrurile pure,povestea lor de iubire se dovedeşte a fi efemeră. După o scurtă relaţie,Ingrid se îndrăgosteşte de un „bărbat tânăr” care „îi deschidea portiera şi ea urca şi se ghemuia pe banchetă”,în timp ce Victor priveşte neputincios cum dragostea lor se risipeşte ca fumul într-o zi cu vânt. În momentul în care Ingrid îl sună din nou,după o absenţă de câteva luni,el află cu surprindere că tânărul a părăsit-o,lăsându-i doar un suvenir,„un pacheţel de foiţe embrionare pliate complicat”.
Confuz,trădat,amorţit în durerea lui,Victor o părăseşte şi se închide în camera sa,aducându-i un ultim omagiu celei pe care a iubit-o cu înfocare atâţia ani - un diavol de hârtie,cel mai mare şi mai meşteşugit dintre toţi pe care îi dăruise vreodată.
Naratorul menţionează că Victor şi diavolul de hârtie „rămaseră,privindu-se în ochi […],până ce asfinţitul îşi prelungi limbile de flacără în odaie”. Acest diavol simbolizează oare suferinţa sa,obiectul tuturor nefericirilor abătute asupra lui,sau transformarea pe nesimţite a unei iubiri de copil în ţesătura spinoasă ce a ajuns după unsprezece ani?
Alegând să rămână imparţial,naratorul relatează faptele detaşat,fără implicarea emoţională pe care am trăit-o eu,ca cititor.
O împletie riscantă de umor şi nostalgie,De ce iubim femeile? de Mircea Cărtărescu caută să zugrăvească femeia în toate ipostazele ei,de la naştere până la moarte. O poveste fragmentată  despre femei,pentru femei şi nu numai pentru acestea.
De ce iubim femeile? „Pentru că sunt femei”.

              Răducanu Bogdana,cls. a XI-a D,2013