Macedonski a fost fără îndoială un "mare poet",cum afirmă de câteva ori Tudor Vianu. Mişcarea limbajului nostru liric de după Eminescu i-o datorăm lui,cel putin ca direcţie înnoitoare; istoria literară nu va uita că prozei eminesciene i-a urmat o descendenţă strict macedonskiană,care prin D. Anghel,Tudor Arghezi (porneşte ca "instrumentalist" de la Liga ortodoxă a lui Macedonski) şi Ion Minulescu a pregătit poezia română ce avea să apară după 1914; iar amatorul de poeme izolate va veni totdeauna la armonia stăpânită din Noaptea de decembrie,cum se revine de obicei la Luceafărul lui Eminescu.
Printre atât de feluritele forme ce a experimentat,poetul mânuia cu desăvârşită îndemânare simbolul clasic. Vasul,Bătrâna stâncă,Vaporul morţii (în ultima evocându-ni-se parcă un anume episod din odiseea lui Cordon Pym de Poe) şi Noaptea de decembrie sunt momente de fericit echilibru ale cunoscutei sale arte formale cu lirismul substanţial,când semnificaţia poetică luminează peste înţelesuri adânci. Cui nu se vor impune apoi marile evocări din Castelul şi Ospăţul lui Pentaur,aceasta putând fi socotită ca Egi-petul lui Macedonski,numeroasele reuşite de "orfevru" din Rondeluri,care nu sunt cu nimic mai prejos decât ale lui Banville şi Tristan Corbiere şi atâtea altele încă,formând adevărate grupuri stilistice distincte? Dar cu deosebire,alături de La Vie anterieure de Baudelaire,cititorul va avea pentru visătoria lungă faimosul Avatar [...] Alexandru Macedonski este un mare poet antologic.