Astfel se exprima acum treizeci de ani unul dintre observatorii cei mai clarvazatori ai problemelor lumii din vremea sa,Raymond Aron,si,fara indoiala,el avea dreptate sa puna accentul pe lipsurile materiale si spirituale ale maretului proiect initiat de . Si alti mari intelectuali europeni,fara a fi banuiti de nationalism exagerat,avusesera aceeasi intuitie si formulasera rezerve asemanatoare,precum un Salvador de Madariaga () sau Arnold Toynbee (). In momentul in care cele 12 tari semnatare ale tratatului ce avea sa puna bazele Actului unic dau viata europene,cind adopta un sistem monetar comun,isi largesc competentele si intaresc puterile institutiilor sale de la Bruxelles ori Strasbourg,cind a lui Monnet,Schumann,Adenauer si a altor de Gasperi dobindeste o pozitie care face din ea,in ciuda incertitudinilor si a slabiciunilor,un pol spre care se indreapta atit Austria si Suedia,dar si Turcia si citeva din tarile foste satelite ale URSS,putem sa ne intrebam daca opozitia dintre si cea a ori a ,ai carei adversari n-au incetat de patruzeci de ani sa-i denunte caracterul si ,este la fel de puternica ca si atunci cind generalul de Gaulle se intreba ce ar fi adus culturii europene un Dante,un Goethe ori un Chateaubriand daca ar fi gindit si scris . Fara indoiala ca ideea de natiune pastreaza in Europa de azi o parte din puterea ei mobilizatoare. In estul continentului,acolo unde marele dezghet din 1989 a scos la iveala cit de mult erodase mentalitatile popoarelor supuse protectoratului ,asistam la o recrudescenta a nationalismului clasic,in ce are el mai rebel si mai agresiv fata de initiativele transculturale. Se pare ca sentimentul de apartenenta la un ansamblu care il transcende pe cel de Stat-natiune pare a fi cistigat teren de vreo 10-15 ani,cel putin in tarile Comunitatii europene,iar aceste reactii nationaliste ramin doar de suprafata,sondajele facute in cele 12 state membre aratind ca multi vor fi pe viitor locuitorii acestei parti a Europei care sa accepte principiul supranationalitatii. Printre motivele care inclina balanta in acest sens se afla si constientizarea,incetul cu incetul,de catre europeni a unei apartenente comune,care a fost mult timp privita doar din punct de vedere spiritual,incompatibila cu sentimentul exclusiv de apartenenta la lingvistica si culturala. Nu tragem de aici concluzia ca ar exista o esenta europeana anterioara existentei natiunilor care o compun,dupa cum sugera Denis de Rougemont (Vingt-huit siècles d’Europe,1961). Apare in schimb din ce in ce mai evident ca,dincolo de particularitati si de rupturi,istoria a faurit,daca nu o constiinta a identitatii afirmate,cel putin a facut sa se ajunga la trasaturi comune care incep a fi traite ca atare de numerosi locuitori de pe batrinul continent. Un istoric,scrupulos cu faptele si nu tocmai inclinat in a fauri concepte fixe,imuabile,Charles Seignobos,scria totusi urmatoarele in ajunul celui de-al doilea razboi mondial: . (C. Seignobos,Essai d’une histoire comparée des peuples de l’Europe,Paris,PUF,1938,p. V)

Istoria Europei,o istorie intre fracturi si convergente: migratii de popoare,razboaie si aliante intre state,curente religioase,culturale sau artistice si mutatii economice. Cele cinci volume ale Istoriei Europei expun cu claritate o istorie comuna,marcata de diviziuni,obsedata de ideea unitatii. - vol. I: Mostenirea Antichitatii - vol. II: De la Imperiul Roman la Europa (secolele V-XIV) - vol. III: State si identitati europene (secolul XIV - 1815) - vol. IV: Nationalismele si Concertul european (secolul XIX - 1815-1919) - vol. V: Secolul XX (din 1919 pina in zilele noastre)