poezii

Ioan Alexandru face parte din generaţia ’60 a liricii româneşti,aşa-numita generaţie „Labiş”. Văd că Marian Popa în recenta sa Istorie a literaturii române,de azi pe mâine,nu consideră acest grup de poeţi – din care făceau parte Nichita Stănescu,Marin Sorescu,Cezar Baltag,Adrian Păunescu,Ana Blandiana,Constanţa Buzea,Grigore Hagiu,Cezar Ivănescu,Gheorghe Pituţ ş.a. – ca o generaţie,ci ca un moment în care se poate vorbi de o nouă calitate a libertăţii de a scrie. Fapt e că prin această generaţie (totuşi,generaţie e mai propriu să-i spunem),poezia românească îşi recapătă statutul ei specific şi se restabileşte legătura cu marea poezie interbelică,brutal întreruptă prin lirica proletcultistă a anilor 1948-1960.

S-a născut în noaptea Sfintei Naşteri a anului 1941,într-un sat de la poarta de răsărit a Apusenilor,Topa Mică (jud. Cluj),după cum mărturiseşte el însuşi în poezia Sat transilvan: „Din Apuseni,din răsărit mă trag/ De pe aceste dealuri transilvane.” A urmat şcoala primară în satul natal,iar gimnaziul în satul vecin,Sânmihaiul Almaşului,unde a avut norocul unui pedagog şi dascăl minunat,Ilie Butoi,un fel de Domnu’ Trandafir transilvan,căruia îi şi face un portret memorabil,în care recunoştinţa şi aducerea-aminte capătă vibraţii lirice: „Îmi îngădui să-l evoc pe iubitul meu învăţător,Butoi Ilie,care ne lua în braţele sale pe toţi veniţi de la sate în şcoala aceea din Sânmihaiu,ieşiţi din casa părinţilor,aduşi aici la învăţătură. Minunatul pedagog ştia că de acum aceşti copii sunt pruncii lui şi trebuie să privegheze asupra lor cu toată iubirea şi responsabilitatea. Venea şi noaptea pe neaşteptate,să ne vadă cum dormim în paturile de lemn cu ţol şi strujac aduse de acasă în internatele şcolii.