F.M. Dostoievski este fără doar şi poate unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai literaturii ruse. Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Fraţii Kamarazov sunt câteva dintre operele sale exponenţiale.
În romanul „Crimă și pedeapsă”, autorul ne prezintă drama lui Raskolnikov, un tânăr pe care viața mizeră îl obligă să renunțe la studii și să planifice în cele mai mici detalii crima unei bătrâne cămătărese, crimă de pe urma căreia și-ar fi putut lipsi de neajunsuri mama și sora, iar totodată, si-ar fi asigurat debutul său în plan prefesional, Să pășesc în viață pe picior mare , …
Raskolnikov vede în cămătăreasă un gândac daunător, motiv pentru care, înfăptuirea acestei crime, consideră el, reprezintă un bine făcut umanității. Odată cu uciderea cămătăresei, putem spune că începe şi drama personajului nostru.

„Nimic în această lume nu este mai greu decât să spui adevărul, nimic mai ușor decât lingușirea”.

Prin descrierea detaliată a sentimentelor pe care le trăieşte Raskolnikov, autorul a reuşit să mă facă să empatizez cu acesta. Starea de neliniște și de tulburare provocată de pericolul aşteptat, delirul, groaza şi teama că totul se va nărui, sunt stări pe care le-am trăit împreună.
Cunoscându-i intențiile, eram convinsă că acesta se va folosi de prada însușită, însă, Raskolnikov nu se atinge de ea, recurgând la un gest la care niciodată nu m-aş fi aşteptat, gest care a reușit să-mi stârnească anumite curiozităţi. De ce a ucis Raskolnikov? Aceasta este întrebarea care m-a frământat, care m-a făcut să dau pagină după pagină pentru a afla răspunsul.
Fără a ști de ce, Raskolnikov destăinuie fapta sa, Soniei – o biată fată de moravuri ușoare, lipsita de ambii părinți. Întrebat de ce a ucis, acesta afirmă că acțiunile sale au fost ghidate de o teorie proprie. A ucis din dorința de a vedea dacă poate depăși limitele unui om normal, om pe pare Raskolnikov îl numeste păduche. Astfel, prin săvârșirea crimei, el a vrut să fie perceput un Napoleon, un om în toată puterea cuvântului, un om care s-a autodepășit prin sfidarea legilor.
Sonia, nutrind sentimente de iubire față de tânăr, îl sfătuiește să se elibereze de acest chin, să își ispășească vina prin suferință, predându-se. Însă, Raskolnikov vede predarea ca pe un act umilitor, plus că el nu se consideră vinovat de uciderea. Acesta îi mărturisește Soniei că nu este pierdut, că oamenii justiției nu au dovezi concrete, ci doar unele cu două tăișuri, pe care le poate întoarce în favoarea lui.
Sunt aceste speranțe veritabile sau sunt nutrite de mintea unui om secătuit de puteri, aflat în chinul delirului? Va putea oare Raskolnikov să răspundă teorii sale? Va dovedi că există şi acea categorie de oameni excepționali, de care el vorbea cu înverșunare, sau va ajunge la concluzia că și el este un păduche, precum toți ceilalți? Dar cel mai important, va plăti Raskolnikov pentru crima comisă?
„Crimă și pedeapsă” este romanul prin care Dostoievski reuşeşte detaşat să producă efecte profunde şi de durată tuturor iubitorilor de literatură clasică universală.