E dimineața în care începe a zecea ediție a Jocurilor Foamei. La Capitoliu, Coriolanus Snow, un băiat de 18 ani, se pregătește pentru singura lui șansă la glorie, ca mentor în Jocuri. Casa Snow, cândva măreață, a decăzut, iar soarta ei atârnă de posibilitatea firavă ca tânărul Coriolanus să fie mai fermecător, mai isteț și mai abil decât colegii lui ca să ajungă mentorul tributului câștigător.
Dar norocul nu-i surâde. A primit sarcina umilitoare de a fi mentorul tributului feminin din Districtul 12, cel mai de jos dintre cei mai de jos. De acum destinele lor sunt îngemănate – fiecare decizie luată de Coriolanus poate duce la un avans sau la un eșec, la triumf sau la tragedie. În arenă, lupta se va da pe viață și pe moarte. În afara arenei, Coriolanus începe să aibă sentimente față de tributul lui. În plus, va trebui să pună în balanță nevoia sa de a urma regulile și dorința de a supraviețui cu orice preț.

"- Jocurile Foamei ne reamintesc ce monștri suntem și câtă nevoie avem de Capitoliu ca să nu cădem pradă haosului.
-Prin urmare, nu numai că lumea e un loc brutal, dar oamenii se și bucură de brutalitatea ei?"

Îmi amintesc cu nostalgie perioada în care am citit pentru prima dată Jocurile Foamei, când am făcut cunoștință cu genul distopic și m-am lăsat atrasă de bună voie într-un univers brutal și sângeros. La vremea aceea nici nu mă gândeam că autoarea ar putea publica încă un roman a cărui acțiune se petrece în același univers. Pur și simplu am acceptat faptul că seria Jocurile foamei este formată din trei volume și am fost mulțumită cu finalul pe care autoare l-a oferit cititorilor. Dar asta nu înseamnă că nu m-am întrebat în repetate rânduri ce s-a întâmplat înainte și după evenimentele petrecute în trilogie.
Spre încântarea noastră, a cititorilor, Suzanne Collins ne-a surprins cu un nou roman, care de data aceasta îl are în prim plan tocmai pe tânărul Coriolanus Snow, un băiat de 18 ani ce își începe ascensiunea la putere ca mentor la ediția a X-a din Jocurile Foamei. Ce mi se pare ironic este faptul că tocmai tributul feminin din districtul 12 i-a fost repartizat lui.
Pentru a vă bucura pe deplin de acest roman, recomandarea mea este să faceți abstracție de ceea ce cunoașteți despre Jocuri deoarece lucrurile sunt foarte diferite în Baladă. Au trecut doar 10 ani de la revolta districtelor asupra Capitoliului, iar Panemul încă mai resimte acut consecințele acțiunilor rebelilor și pierderile suferite din pricina acestora.
La vremea respectivă, interesul oamenilor pentru Jocuri era îngrijorător de redus, motiv pentru care creatorii de joc au fost nevoiți să găsească metode inovative de a face jocurile mai atractive, pentru ca populația să le urmărească și să-și amintească de consecințele răzvrătirii împotriva Capitoliului. Ținând cont de faptul că în trilogie Jocurile erau prezentate ca un eveniment fastuos, în care tributele erau tratate asemeni unor celebrități, în Baladă lucrurile sunt foarte diferite. Astfel, a x-a ediție mi s-a părut de-a dreptul banală și neinteresantă și am putut să înțeleg pe deplin îngrijorarea creatorilor de joc cu privire la dezinteresul oamenilor față de acestea. Tributele erau tratate cu dispreț și indiferență, fiind ținute în cuști asemeni unor animale de la zoo, iar odată ajunse în arenă erau lăsate să se ucidă în ritmul ales de acestea. În acest punct a trebuit să-mi reamintesc din nou că situația din Baladă este foarte diferită de cea din trilogie, dar mi-a fost extrem de dificil să nu le compar în mod constant (tocmai din acest motiv am avut sentimente contradictorii în ceea ce privește noul roman).