Auzisem de Jane Eyre în urmă cu câțiva ani, dar numele nu mi-a stârnit niciodată interesul. Abia în această vară am luat din raft volumul scris de Charlotte Bronte. Nici prin gând nu-mi trecea că voi rămâne profund impresionată. Impresionat de stil, de idei, de principii și de poveste în sine. Ar trebui, chiar și după atâția ani, ca oamenii să citească o operă a cărei esență nu va dispărea niciodată. Acesta e motivul pentru care încerc să redau aici culorile poveștii, așa cum eu le-am perceput printre rânduri. E o poveste despre simplitatea exterioară a unui om și miile de culori care se adună, peste ani, în sufletul lui. E povestea reîntâlnirii cu Dumnezeu și a iubirii care nu se stinge niciodată. Chemată de Rochester în miezul nopții, Jane se întoarce la Thornfield înainte de a porni spre Orient. Casa nu mai există, focul purificase locul atâtor mistere. Rochester însă trăiește retras, căci focul îi luase vederea. Pe Jane o simte, dar crede că e o reverie, o nălucă. Iubirea, recunoștința, simplitatea, credința-toate se reunesc în această Jane Fairfax Rochester care rămâne alături de el în timpurile cele mai grele, până când soarele strălucește și viața guvernantei tăcute și modeste capătă strălucirea ei.