Auăleu Teatru

În urmă cu 10 ani, câțiva actori deschideau, la Timișoara, Umbrele pentru lacrimi. Era o Timișoară în care toate teatrele erau de stat și se stătea în ele pe scaune roșii, moi. Iar ei erau câțiva actori care și-au ” lipit diplomele de actori în toaletă din curte, de lemn, clasică de țară(…). Le-am scos de la secretariat tocmai pentru acest motiv”, după cum declară chiar ei.Un teatru privat, independent, în Timișoara, un teatru ”de garaj și curte” , cu 200 de butuci pe post de ”scaune roșii”, părea atunci o nebunie. Un vis, o joacă de copii, o iluzie. ”Nebunia” lui Ovidiu Mihăiță și a colegilor săi ”auălei” durează de 10 ani, a crescut frumos, e o insulă de bine și teatru în mijlocul orașului, aproape neverosimilă.

Muzeul consumatorului comunist român

Dacă ați trăit zilele Epocii de Aur, sigur vă amintiți sacoșele de rafie cu care își țineau oamenii loc la cozile pentru alimente, sticlele de lapte în cadrul de sârmă, mirosul țigărilor Carpați sau Amiral, sifoanele, mileul și peștele de sticlă de pus pe TV-ul alb-negru, șamponul Larex sau paharele ”turist”. Dacă ați copilărit în regimul comunist, cuburile de carton desenat, păpușile Arădeana, pufarinele sau cântecele pionierești nu ar trebui să vă fie străine. Pentru un occidental însă, toate acestea sunt relicve ale unei lumi necunoscute, ciudate, aproape de neînțeles.